A trecut…am supravietuit

   
          E greu sa scriu acest articol, probabil pentru ca nu stiu exact de unde sa incep, subiectul ma reprezinta de aceea probabil imi e si greu.
          Fiecare dintre noi avem un trecut mai mult sau mai putin frumos, aici ma refer la copilarie. As putea spune ca perioada copilariei mele se imparte in 3, dar nu ma ating de prima parte pentru ca e inca delicata.  A doua parte a fost frumoasa, ma jucam cu vecinii de varsta mea tot felul de jocuri dar cel mai mult imi placea sa ma joc singura cu unica mea papusa la care ii faceam din cutii diverse piese de mobilier sau ma jucam “de-a gospodina” facunda-ma ca matur si fac mancare, iar asta pe mama o amuza. A fost o perioada frumoasa dar scurta de cativa ani. La vreo 11 ani mama a plecat in Italia, am ramas cu tatal meu vitreg, nu a fost rau desi ii simteam lipsa mamei, el compensa cu rasfatul, imi cumpara c-am tot ce-mi doream. Dar la un an dupa plecare mamei a plecat si el la ea, lasandu-ma la verisoara lui,  un om strain pentru mine. La 12 ani a inceput adevarata Scoala de Lupta, amintire ce inca ma doare si parca ma urmareste. Aici nu ma mai jucam de-a gospodina, aici trebuia sa fiu gospodina. Trebuia sa strang masa dupa fiecare daca era nevoie, sa ma trezesc sambata dimineata devreme sa fac curat in toata casa ca altfel eram tratata mai rece decat de obicei. Aveam voie 2-3 ore duminica afara sa ma intalnesc cu prietenele, iar pana coboram jos sa cer permisiunea sa ies imi ziceam rugaciunea de 10 ori si tot nu aveam curaj sa cobor, ma rugam sa vina cineva in vizita sa pot iesi mai usor, aveam in permanenta frica in mine pentru ca mai tot timpul jos in birou familia imi dadea impresia ca era o contiuna urzeala impotriva mea. Se vedea clar ca nu eram acceptata, era totul pentru banii trimisi de ai mei. Eram in Jocurile Foamei doar eu si atat, de ce zic Jocurile Foamei? pentru ca desi ai mei trimiteau bani, mancam bine doar duminica cand mancam toti o data in rest in frigider era margarina si dulceata, rareori niste branza si oua, iar in camara erau doar cartofi desi stiam ca sus in castroane era ascuns salamul si alte bunatati pe care le-am descoperit intamplator. O lupta ce o duceam singura pentru ca nu aveam cui spune, ai mei ma sunau in fiecare saptamana de obicei sambata seara dar nu puteam sa le spun pentru ca jos la parter imi era ascultat telefonul si imi era frica sa zic ceva. Nopti in care plangeam si ma rugam sa treaca anii sa ma “fac mare”, plangeam noptile pentru ca stiam ca nu intra nimeni sa ma vada, plangeam incet sa nu ma auda pentru ca nu aveam voie nici televizor sa am in camera cu care as fi putut acoperi suspinele mele.
         A fost greu dar asta m-a intarit mult si mi-a dat o lectie de viata desi copilaria s-a terminat brusc, la fel de bruc am inceput maturitatea trecand parca peste adolescenta. Dar a trecut … desi amintindu-mi ranile din suflet ma fac sa cred ca parca a fost ieri.

    Acest blog a fost scris pentru SuperBlog 2013

Comments

comments

4 thoughts on “A trecut…am supravietuit

  1. Ce copilarie trista… nu pot sa spun decat ca imi pare rau si nu meritai asa ceva, insa sunt sigura ca acei ani te-au transformat intr-o femeie de toata isprava 🙂
    Multi copii sunt necajiti din cauza parintilor care sunt plecati…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *